Cum ne formăm convingerile despre noi și despre ceilalți în copilărie? Potrivit lui Eric Berne, scenariul de viata se bazează pe programarea parentală. Celebrul psihiatru și psihoterapeut, întemeietorul ”Analizei tranzacționale” a descoperit că fiecare om își scrie în copilărie, sub puternica influență a părinților scenariul de viață care îi va guverna cursul general al vieții. El hotărăște dacă va fi un învingător sau un învins.
Unora scenariul de viață le cere să aibă dezamăgiri repetate în dragoste, altora să eșueze în profesie, altora să câștige mulți bani, să aibă o carieră înfloritoare, dar să fie nefericiți, să nu se poată bucura în plan personal, să fie stresați, hipertensivi sau să fie condamnați la închisoare, altora să sufere invalidități cronice. Scenariul altora sfârșește prin depresie sau suicid.
Influența parentală
Ce este extrem de interesant în teoria lui Berne, este influența părinților asupra deciziilor pe care le ia copilul prin modul în care îl cresc, în care îi satisfac nevoile copilului, (încă din primele zile de viaţă aceştia transmit mesaje verbale şi non-verbale pe baza cărora copilul trage concluzii despre sine şi lume), cum se atașează copilul de părinți, prin felul în care își arată dragostea față de copil și modul în care îl educă.
Totuși, decizia copilului contează în final: de aceea, se întâmplă ca în cazul în care copiii trăiesc în acelaşi mediu, ei îşi pot crea scenarii de viaţă diferite. Berne relatează o poveste despre doi fraţi cărora mama le-a spus că vor sfârşi într-o casă de nebuni: unul a ajuns pacient într-un spital de boli mentale, celălalt a devenit psihiatru. Și mai interesant este că acest scenariu se poate schimba!
Cei mai mulți clienți care apelează la psihoterapie își dau seama că ceva este în neregulă cu viața lor și doresc o schimbare. Chiar dacă prin comportamentul nostru trăim în conformitate cu deciziile noastre timpurii, nu vom şti care este scenariul nostru de viaţă dacă nu căutam asta în mod deliberat: scenariul de viaţă se află în afara sferei conştiente. Ca adulți vom interpreta realitatea astfel încât să corespundă scenariului nostru de viaţă.
Părinții își programează copiii, transmițându-le ceea ce au învățat ei sau ceea ce cred că au învățat. Dacă sunt învinși le vor transmite programarea de învinși, dacă sunt învingători, vor transmite acel gen de program. Programarea parentală stabilește deznodământul, în bine sau în rău, însă copilul este deseori liber să-și aleagă propria intrigă.
Prima programare a scenariului de viață are loc în timpul perioadei de alăptat. De obicei sunt scene între sugar și mamă și cu titluri de alăptare cum ar fi: “încă nu e timpul de alăptat, trebuie să respectăm ora”, “când bebele este pregătit”, “grăbește-te”, “ce se tot foiește”, “ce minune de copil”, “cântec de leagăn”. Ceva mai complicate sunt scenele corespunzătoare de baie: “hai să-l vezi ce drăgălaș e”, “grăbește-te odată”, “obraznicătură mică”, “dacă nu faci, te îmbolnăvești”,, “bravo ție”. Putem estima cu destulă acuratețe care vor fi învingătorii și care vor fi învinșii. Cel căruia i se spune “ce minune de copil”, întărit doi ani mai tarziu de “bravo ție” se va descurca de obicei mai bine decât : “ce te foiești atât?”, întărit doi ani mai tarziu cu “hai mai repede, ce tot faci?”.
Tipuri de convingeri
La începutul procesului de formare a scenariului de viață copilul posedă deja anumite convingeri despre sine și despre lumea înconjurătoare, certitudini pe care le va conserva fără îndoială toată viața și care se pot rezuma în patru poziții de viață. Poziția de viață reprezintă ansamblul de credințe fundamentale pe care o persoană le are despre sine și despre alții și pe care le utilizează pentru a-și justifica deciziile si comportamentul:
- Eu sunt OK, tu ești OK
- Eu nu sunt OK, tu ești OK
- Eu sunt OK, tu nu ești OK
- Eu nu sunt OK, tu nu ești OK
Eu sunt OK, Tu ești OK – este o poziție a succesului, relevă o mentalitate de câștigător; nevoile fiziologice și emoționale ale copilului au fost rezolvate și relaționarea sa cu cei din jurul lor este sănătoasă, reală. În familii unde relaționarea în cuplu este sănătoasă, unde părinții sunt preocupați de satisfacerea nevoilor copilului (nu a dorințelor, ci a nevoilor reale), copilul are posibilitatea să se dezvolte emoțional și personal, având încredere în sine, dar și în ceilalți, îndeosebi în părinți. În terapie este poziția însănătoșirii, cea mai potrivită pentru o viață decentă.
Eu sunt OK, Tu ești ne-OK – este poziția aroganței : eu sunt deștept, ceilalți sunt proști, fraieri: în acest scenariu, persoana se raportează la lume cu frustrare și mânie, blamează, nu are încredere în ceilalți; este lacomă de putere, insensibilă și agresivă în relație cu ceilalți, deoarece a fost tratată în copilărie cu ironie și indiferență. Este poziția mediocrilor, iar din punct de vedere clinic este paranoidă. În relații, poate lua forma abuzivă, de victimă și agresor, unde unul din parteneri consideră că are întotdeauna dreptate, iar celălalt este de vină întotdeauna. Sunt cei care-și disprețuiesc partenerul de viață, fac crize de furie învinuindu-l pe celălalt de motuvul furiei sale, își concediază angajații pe motive nejustificate sau nu au deloc încredere în subalterni. Găsesc defecte celorlalți, dușmanilor lor reali sau imaginari. Chiar dacă cealaltă persoană încearcă să facă pe plac celei care se consideră OK, relația nu poate evolua, este tensionată, este umbrită de frica celui ne-OK de a greși (atât în relații de cuplu, cât și în relații profesionale – șef – subaltern).
Eu sunt ne-OK, Tu ești OK – reprezintă un scenariu de viață depresiv, persoana care experimentează această poziție este inadaptabilă, temătoare, are un comportament defensiv și neputincios, poate ajunge la nevroză, deoarece nu i-au fost îndeplininite nevoile de bază în copilărie. Această poziție este o autoînjosire transmisă copiilor. Este poziția celor care spun mereu : ”O, dacă” sau ”Ar fi trebuit să..”.
Eu sunt ne-OK, Tu ești ne-OK este o poziție care exprimă inutilitatea, lipsă de speranță și zădărnicie și este specifică persoanelor psihotice, care au primit în copilărie doar răspunsuri și reacții extrem de negative (abuz fizic și emoțional, traume, părinți cu comportamente agresive și iresponsabile față de copii). Din punct de vedere clinic, este poziția schizoid sau schizofrenică:”De ce nu? De ce să nu te sinucizi? ”.
Aceste poziții sunt universale în rândul întregii omeniri. Berne consideră că poziţia e adoptată în copilăria timpurie (3-7 ani) pentru a justifica o decizie bazată pe o experienţă anterioară. Prin urmare prima dată apar deciziile timpurii, iar poziţia de viaţă e hotărâtă mai târziu în copilărie, pentru a face ca lumea să pară că justifică ceea ce s-a decis anterior.
În analiza tranzacțională, se consideră că pozițiile de viață pot fi schimbate atât în timpul terapiei, cât și sub acțiunea factorilor externi. Pentru a realiza pe deplin potențialul uman de oameni maturi este nevoie ca persoana să reactualizeze strategiile stabilite în copilărie, să-și dea seama că ele nu mai sunt funcționale acum, în viața de adult, că sunt niște pattern-uri care blochează în a obține ceea ce își dorește de la viață și să le înlocuiească cu altele noi care să funcționeze și să-i dea libertatea de opțiune.
Bibliografie: Eric Berne, “Ce spui după “bună ziua”?”
